Găselniţa sau molia cerii este reprezentată de două genuri: Galleria mellonela (găselniţa mare) şi Achroea grisella (găselniţa mică). Aceste specii fac parte din grupa fluturilor de noapte, care depun ouăle pe firmiturile de ceară de la urdiniş sau de pe fundul stupului, sau chiar pe rame şi faguri, în special pe cei păstraţi în depozite. Sunt atacate mai ales familiile slabe, adăpostite în stupi vechi, deterioraţi cu multe crăpături.
Femela găselniţei mari depune în medie 700 de ouă, iar cea a găselniţei mici, 200-300 de ouă, din care după 10 zile ies larve, ce reprezintă de altfel principala sursă de proteine. Pe măsură ce larvele consumă, ele construiesc galerii pe care le tapetează cu o ţesătură din fire mătăsoase, ce le protejează împotriva înţepăturilor albinelor. După circa 30 de zile, larva îşi încetează hrănirea şi îşi construieşte o gogoaşă de culoare albă, din care după alte 14 zile vor ieşi fluturi. În condiţii favorabile de temperatură (30-34°C), ciclul complet de dezvoltare este de circa 44 de zile, putându-se repeta de 3-4 ori pe an. La temperaturi mai scăzute, ciclul se prelungeşte, astfel la 0°C, larva, nimfa şi insecta mor în timp de 12 ore, iar la -15°C, moartea se produce după 45 de minute, frigul fiind cel mai mare duşman al moliei.
Menţinerea fagurilor de rezervă toamna târziu în stupii populaţi, sub protecţia albinelor până la instalarea timpului rece şi apoi depozitarea în magazii neîncălzite, reprezintă modalităţi de prevenire a apariţiei moliei.
Atacul găselniţei asupra fagurilor începe de la cei laterali şi se termină cu cei cu puiet din cuib. Găselniţa îşi construieşte galerii pe sub puietul căpăcit, determinând moartea acestuia, fie ca urmare a vătămării lui, fie ca urmare a intoxicării acestuia cu excrementele parazitului.
Găselniţa este un dăunător foarte periculos, ce poate distruge într-un timp scurt întregul echipament de faguri din depozitele de păstrare.
Ca măsuri de profilaxie se recomandă menţinerea familiilor puternice, reformarea anuală a fagurilor vechi care sunt purtători de germeni patogeni şi de ouă de găselniţă, curăţirea periodică a stupilor de resturile de ceară şi depozitarea fagurilor cu acid acetic glacial, care se aplică pe foile de hârtie intercalate între rândurile de rame.
În cazul unui atac masiv se recomandă îndepărtarea fagurilor puternic atacaţi, iar la cei mai puţin atacaţi se va depista şi se vor deschide galeriile cu ajutorul unui vârf de cuţit sau cu un cui, permiţând astfel albinelor să efectueze mai bine operaţiunile de îndepărtare a larvelor şi de refacere a celulelor deteriorate.
08.11.2011
9.7KB
Această intoxicaţie este cauzată de polenul toxic recoltat de albine de la diferite plante otrăvitoare situate în raza de zbor a albinelor.
Printre plantele polinifere care intră în această categorie amintim: omagul, ceapa, nemţişorul, tutunul, măselariţa, laptele cucului, teiul argintiu şi multe altele. Intoxicaţiile albinelor în anumiţi ani se produc din cauza alcaloizilor, glucozizilor şi uleiurilor eterice volatile, pe care aceste plante le conţin. Uneori, sub influenţa unor factori de mediu şi unele plante polinifere cunoscute ca nevătămătoare pot produce polen toxic pentru albine.
Boala apare în diferite perioade ale sezonului activ şi afectează în special albinele tinere şi puietul neavând un caracter contagios. în mod obişnuit, boala este de scurtă durată, dar un timp nefavorabil şi lipsa unui cules de polen neotrăvitor, prelungeşte şi agravează boala, producând moartea prin intoxicare a unui număr mare de albine.
Simptome
pe care le prezintă albinele bolnave sunt în funcţie de conţinutul în substanţe toxice ale polenului consumat.
Intoxicaţia cu polen se poate recunoaşte prin prezenţa pe scândura de zbor, în faţa urdinişului şi pe fundul stupului, a unui număr mare de albine moarte. Albinele au abdomenul mărit şi la o uşoară atingere a lui cu mâna, elimină excremente de consistenţă păstoasă, de culoare galbenă-verzuie. Aceleaşi materii fecale se găsesc din abundenţă şi pe capacele stupilor.
Uneori albinele prezintă şi paralizii ale membrelor posterioare şi ale aripilor.
Tratamentul
este nespecific şi constă în administrarea siropului de zahăr (1:2), călduţ (37°C), în doză de 500 ml pentru o familie, din 2 în 2 zile, până la dispariţia simptomelor clinice.
Intoxicaţia cu nectar
Această boală este determinată de consumul de nectar toxic secretat de aceleaşi plante care produc şi polenul otrăvitor. De obicei, boala se instalează odată cu apariţia timpului nefavorabil secreţiei de nectar şi afectează mai mult albinele culegătoare. S-a constatat că nectarul toxic conţine pe lângă alcaloizi şi glucozizi şi manoză, un zahăr cu proprietăţi toxice deosebite pentru albine. Atunci când nectarul dăunător este recoltat în cantitate mare, mierea care rezultă din el devine periculoasă şi pentru consumul uman.
Simptome
Albinele intoxicate cu nectar devin neliniştite, apoi agitate, treptat îşi pierd capacitatea de zbor, se târăsc pe pământ, fie în faţa urdinişului, fie în jurul plantelor cu nectar toxic, paralizează şi mor. Dacă consumul de nectar toxic a fost mai mic, albinele îşi pot reveni.
Tratamentul
constă în administrarea de sirop de zahăr, câte 500 ml zilnic fiecărei familii, timp de 3-5 zile.
Intoxicaţia cu mierea de mană
Intoxicaţia cu mană se manifestă mai ales în timpul iernii şi la începutul primăverii, dar poate apare în tot sezonul activ, ori de câte ori albinele culeg acest produs. În lipsa nectarului floral, albinele recoltează mana în cantităţi mari şi o prelucrează în miere de mană, care apoi este depozitată în faguri ca rezervă de hrană.
Toxicitatea mierii de mană nu este întotdeauna aceeaşi, ea variază de la o perioadă la alta şi de la o localitate la alta, fiind în funcţie de plantele de pe care se recoltează, de insectele care o produc, de condiţiile meteorologice şi de compoziţia ei. Toxicitatea ei este determinată de sărurile minerale şi mai ales cationii de potasiu, precum şi de alte elemente.
Digestibilitatea ei pentru albine este mică, ceea ce duce la supraîncărcarea rectului peste limitele fiziologice în timpul iernii. Acţiunea ei dăunătoare faţă de albine este în raport direct cu proporţia în care se amestecă cu miere florală Când rezervele de hrană sunt formate exclusiv din miere de mană, tulburările digestive însoţite de acţiunea toxică şi de posibilitatea declanşării nosemozei decimează în totalitate familiile respective de albine.
Deoarece modificările ce apar la albinele intoxicate cu miere de mană nu sunt caracteristice, ele putându-se confunda cu alte boli ale albinelor adulte, diagnosticul clinic nu este posibil, se face un examen microscopic al intestinului mijlociu şi posterior al albinelor şi un examen de calitate a mierii.
Combaterea intoxicaţiei cu miere de mană se face prin examinarea calităţii mierii şi excluderea de la iernare a proviziilor în care există miere de mană.
Intoxicaţia cu medicamente
În general, prin medicament se înţelege acea substanţă care introdusă în organismul viu este în stare să diminueze sau să înlăture tulburările pe care acesta le prezintă.
În ultimii ani, în combaterea bolilor infecto-contagioase ale albinelor s-au folosit şi se folosesc numeroase antibiotice şi chimioterapice, care administrate în doze necorespunzătoare pot deveni toxice pentru organismul acestora.
Simptome
Sub acţiunea dozelor prea mari de antibiotice, puietul îşi schimbă poziţia normală în celule, îşi pierde culoarea normală, devenind de nuanţă mai închisă şi, în general, este înlăturat din celule de către albine. Albinele adulte s-au dovedit mai rezistente decât puietul faţă de acţiunea toxică a antibioticelor şi sulfamidelor.
Diagnosticarea acestor intoxicaţii medicamentoase la puiet şi la albinele adulte se face pe baza examenului de laborator, al anchetei toxicologice şi anamnezei, pentru a exclude astfel confundarea cu alte boli infecto-contagioase sau cu alt tip de intoxicaţii. Pentru a evita apariţia acestor manifestări în stupină, se recomandă a respecta dozele şi protocolul de administrare a medicamentelor prescrise de specialişti pentru fiecare boală în parte.
Intoxicaţia cu pesticide
În agricultură sunt folosite din ce în ce mai multe substanţe chimice deosebit de toxice pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor plantelor de cultură sau a celor din zona forestieră.
Această metodă chimică de combatere a dăunătorilor duce la scăderea numărului polenizatorilor naturali ai plantelor şi la necesitatea protejării şi folosirii dirijate a albinelor ca insecte polenizatoare, în scopul sporirii producţiei vegetale. Acest lucru se poate realiza prin utilizarea unor substanţe chimice mai puţin toxice pentru albine şi prin aplicarea lor în momente în care nu vin în contact cu acestea.
Insecticidele, indiferent de natura lor, de ingestie, de contact sau de respiraţie, sunt nocive atunci când penetrează organismul albinei şi provoacă un dezechilibru fiziologic la câteva procese biologice fundamentale.
Deoarece, evoluţia toxicozei este de obicei fulgerătoare, în cursul unei zile pot fi distruse mai multe prisăci, iar această evoluţie depinde de distanţa şi suprafaţa tratată, precum şi de natura şi remanenta substanţelor aplicate.
Simptome
Dacă insecticidul utilizat este mai puţin nociv, sau distanţa dintre stupină şi cultura tratată este mai mare, familiile de albine intoxicate au o activitate mai redusă şi prezintă un mare număr de albine moarte pe fundul stupului, în faţa urdinişului şi în direcţia zborului. O parte din albinele care supravieţuiesc cad de pe faguri, se târăsc în faţa urdinişului, iar altă parte încearcă să părăsească stupul împreună cu matca. Puietul de albine intoxicat îşi schimbă poziţia, culoarea, se atrofiază şi piere.
Până la utilizarea unor insecticide netoxice pentru albine, dar cu acelaşi efect pentru distrugerea dăunătorilor agricoli, singura posibilitate de prevenire a intoxicaţiilor la albine constă în respectarea legislaţiei în vigoare privitoare la interzicerea stropirilor când plantele melifere sunt în perioada de înflorire (ordinul nr. 127/21 oct. 1991). în cazul când sunt tratate anumite suprafeţe agricole sau forestiere cu substanţe insecticide în perioada când sunt cercetate de către albine, familiile de albine trebuie transportate la cel puţin 5 km de zona în care se aplică combaterea, sau se închid pe întreaga perioadă de tratare şi de remanentă a substanţei insecticide pe plante. Durata închiderii familiilor de albine se scurtează mult atunci când după aplicarea tratamentului chimic intervine o ploaie, apa reducând efectul nociv al substanţei chimice aplicate, diluând-o.
08.11.2011
4KB
Constituenții majori ai mierii sunt apa și substanțele zaharoase, care reprezintă 99% din miere.
În mod normal, mierea recoltată, prelucrată și conservată în condiții bune are umiditatea între 17-18%. Nectarul adus în stup are un conținut mare de apă (peste 50%), dar căpăcirea se face numai după ce umiditatea este de maxim 20%, procentul de apă din miere fiind invers proporțional cu gradul de umplere al fagurilor. Umiditatea atmosferică ridicată determină creșterea umidității din stup, cât și o umiditate ridicată a mierii, datorită proprietăților higroscopice ale acesteia.
În încăperile de depozitare umiditatea atmosferică nu trebuie să depășească 60%. Mierea cu un conținut ridicat de glucoză, (cum este cea de rapiță), va fi mai higroscopică și va avea o perioadă de conservare mai scăzută, trebuind să fie păstrată în vase etanșe și depozitată în încăperi uscate. Mierea cu un raport glucoză / fructoză subunitar, (cum este cea de salcâm sau trifoi), poate fi destinată unei consumări mai îndelungate. Mierea cristalizată este întotdeauna mai higroscopică decât cea fluidă sau lichidă. Creșterea umidității mierii peste 20% duce la scăderea calității acesteia și favorizează dezvoltarea levurilor care produc fermentarea.
Mierea poate fi considerată o soluție concentrată de zaharuri, datorită faptului că principalii componenți ai mierii sunt substanțele zaharoase:
Glucidele sunt aldehide sau cetone ale unor alcooli polivalenți și în funcție de posibilitatea lor de a se hidroliza se împart în:
glucide nehidrolizabile, numite oze, monoze, sau monozaharide, (zaharuri simple). Ozele sunt oxialdehide sau oxicetone provenite din oxidarea unor polialcooli și sunt denumite după numărul atomilor de carbon, cele mai răspândite fiind:
- pentoza
- hexoza
- glucoza
glucide hidrolizabile, (capabile de a fi descompuse sub influența acizilor sau enzimelor în zaharuri mai simple), numite ozide, care se împart în:
holozide, (în alcătuirea cărora intră în exclusivitate monozaharidele), fiind cele mai importante pentru studiul mierii, iar dintre acestea:
- zaharoză
- maltoză
- trahaloză
- melecitoză
- pentozani
- fructozani
heterozide, (în alcătuirea cărora intră o componentă glucidică și una neglucidică (sau aglicon).
Dextrinele. În miere se mai găsesc în cantități mari și alte holozide complexe sau heterozide ca mucegaiuri, gume, etc, denumite impropriu dextrine. În mierea de mană dextrinele pot depăși 5%. Prezența dextrinelor mărește vâscozitatea mierii și îi dă un aspect cleios, neplăcut.
08.11.2011
16.2KB
După proveniență:
- miere de flori, (florală), provenită din prelucrarea nectarului și polenului cules de albine din florile plantelor melifere,
- miere de mană, (extraflorală), provenită de pe alte părți ale plantei, în afară de flori; poate fi de origine animală sau vegetală.
După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat nectarul:
- miere monofloră, provenită integral, (sau în mare parte), din nectarul florilor unei singure specii: (salcâm, tei, floarea soarelui, mentă)
- miere polifloră, provenită din prelucrarea unui amestec de nectar de la florile mai multor specii de plante.
După modul de obținere:
- în faguri (se livrează în faguri),
- scursă liber din faguri ,
- extrasă cu ajutorul centrifugii ,
- obținută prin presarea fagurilor ,
- topită (fagurii sunt încălziți).
După consistență:
- lichidă (fluidă),
- cristalizată (zaharisită).
După culoare: - incoloră, galben-deschisă, aurie, verzuie, brună sau roșcată.
După aromă, diversele sorturi de miere, se apreciază prin miros și degustare, indicându-se denumirea speciei de plante din care provin.
La clasificare se mai poate lua în considerare și: compoziția chimică, puritatea, puterea calorică
08.11.2011
18.8KB
În cadrul apiculturii tradiționale erau utilizați stupii ficși în care albinele construiau fagurii de sus în jos și îi fixau cu ceară și pe părțile laterale. Astfel, un fagure putea fi scos, doar dacă era tăiat. În cazul stupilor orizontali accesul se putea face mai ușor, prin două părți, față de stupii verticali care puteau fi accesați doar prin partea de jos.
În Anglia au existat experimente prin care se încerca construirea stupilor din diferite unități. În 1649, William Mew a inventat un stup care era format din cutii stratificate, fără rame. Albinele aveau tendința să depună miere în cutiile de deasupra care erau scoase atunci când erau pline de faguri cu miere. Gedle a patentat în 1675 un stup care avea câte un cadru în interiorul fiecărei cutii, cadru de pe care albinele trebuiau să înceapă construcția fagurelui.
Stadiile de dezvoltare a stupilor au condus la stupul cu rame mobile care este folosit în prezent. Stupul cu rame mobile este originar din Grecia și a fost descris de Sir George Wheler în cartea sa din 1682, A journey into Greece. Autorul a descris stupii pe care i-a văzut în mănăstirea Sfântul Cyriacus de pe muntele Hymettus din Attica. Stupul avea forma unui vas mare pentru flori, iar albinele își construiau fagurii de la niște rame așezate peste vas, care nu erau lipite de marginile laterale, pentru a putea fi scoase una câte una. Cu acești stupi călugării efectuau mai multe operațiuni: inspectau și manevrau familiile în timp ce albinele lucrătoare se aflau la cules, divizau familiile, controlau roitul, recoltau miere fără să distrugă ramele cu puiet și se asigurau că albinele au suficientă hrană pentru a putea supraviețui peste iarnă.
În 1970, Abbot della Rocca, care a văzut stupi în Insula Creta, și care erau probabil asemănători celor din Grecia, a publicat cartea Traité complet sur les abeilles în care există un pasaj în volumul 2 (p. 467-469) din care reiese că el a înțeles importanța spațiului care trebuie lăsat albinei pentru a se deplasa printre faguri. Și François Huber a înțeles importanța spațiului albinei denumindu-l: distanța egală care trebuie păstrată în mod uniform între faguri. Huber a consturit un stup cu rame mobile de tip acordeon care putea fi deschis ca o carte. În Anglia, Robert Golding a descris în 1947 un stup grecesc îmbunătățit cu rame între care se păstra o distanță corespunzătoare. Alți stupi cu rame mobile au fost inventați în 1806 de Petr Prokopovich din Rusia și în 1848 de Dzierzon din Germania, însă ramele erau așezate prea aproape de pereții stupului, iar albinele uneau cele două părți cu fagure sau propolis, astfel încât trebuia ca ramele să fie tăiate pentru a putea fi scoase afară. Toți acești stupi au fost invenții destinate stupăritului în zonele de pădure și aveau o ușiță în partea din spate, ca și stupii din bușteni verticali.
Progresul practic a fost făcut în anul 1851 de către reverendul L. L. Langstroth din Philadelphia care a încorporat rame mobile în cutii stratificate. Principiul după care a fost construit stupul cu rame mobile a fost descoperirea spațiului albinei, un loc pe care albinele îl folosesc ca pe un coridor. Teoretic, acest spațiu este de 6 până la 10 mm, iar practic este de obicei de 8 mm. Reverendul Langstroth nu și-a revendicat invenția, el a fost doar cel care a identificat nevoia spațiului albinei, atunci când a creat stupul practic, cu rame mobile. Stupii cu rame mobile au fost inventați înainte de anul 1852, când stupul Langstroth a fost patentat, însă aceștia nu erau practici, deoarece erau fie prea complicați, fie prea scumpi. Langhstroth a făcut experimente cu mai multe tipuri de stupi, însă doar în luna octombrie a anului 1851 și-a dat seama cât de avantajos este să se țină cont de acest spațiu. La 5 octombrie 1852, Langstroth a obținut un patent pentru inventarea stupului cu rame mobile: o cutie cu rame așezate paralel, în care părțile laterale și părțile de jos ale ramelor respectau spațiul albinei.
Utilizarea stupului de tip Langstroth s-a extins rapid, la început în America de Nord, Europa și în restul lumii, acolo unde apicultorii au aflat de existența stupului prin intermediul cărții publicate de Langstroth în 1853. Charles Dadant care a emigrat din Franța în SUA în 1863, a avut un rol important în extinderea utilizării stupului cu rame mobile. În multe țări au început să apară reviste apicole, iar apicultorii au început să înființeze primele societăți apicole. Din 1857 au început să fie folosite foile de ceară artificială inventate de Johannes Mehring, care erau mai rezistente pentru extractorul de miere centrifugal, inventat de italianul Francesco de Hruschka în 1865. Deoarece foile de ceară erau însârmate, erau mai rezistente la viteze mai mari de rotație ale extractorului
08.11.2011
10.7KB
Ceară (din latină cera) este o denumire generică pentru o serie de produse naturale, de origine animală, vegetală, minerală, sau sintetice, care au proprietatea de a fi plastice, insolubile în apă, de a se înmuia și a se topi la temperaturi destul de joase.
Cea mai veche substanță care a purtat acest nume, a fost ceara de albine, o substanță de culoare gălbuie, cu miros plăcut, caracteristic, produsă de albine, care se recoltează prin topirea fagurilor.
În antichitate, ceara se utiliza pentru acoperirea tăblițelor de lemn (tăbliță cerată, în latină tabula cerata) pe care se scria cu un condei de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, denumit stil (în latină stilus). (În anii 1786-1855, în diferite galerii de mină de la Roșia Montană, anticul Alburnus Maior, au fost descoperite 25 de table cerate romane, care datează din anii 131-167 p. Chr.)
După apariția documentelor scrise pe papirus sau pe pergament, ceara se folosea pentru asigurarea autenticității actului sau garantarea secretului, prin aplicarea de sigilii.
În trecut, tot din ceară se confecționau și lumânările; în zilele noastre, ele se confecționează din parafină.
În Evul Mediu pentru turnarea statuilor de bronz s-a folosit procedeul în ceară pierdută, care permitea turnarea dintr-o singură bucată, în timp ce în antichitate se folosea metoda turnării pe bucăți, urmată de asamblarea acestora.
În prezent, denumirea de ceară se dă unei game largi de substanțe, folosite industria farmaceutică, electronică, industria hârtiei, cosmetică și în alte domenii, cum ar fi:
Ceară de balenă denumrire pentru spermanțet, care este un ulei de cașalot.
Ceară de carnauba, cod E903, este un derivat dintr-un palmier sud-american. Se folosește la fabricat cerneluri, dar și în cosmetică; ocazional cauzează reacții alergice. Ceara de carnauba oferă stabilitate rujurilor, creioanelor de contur și rimelului, chiar și la temperaturi ridicate. Se folosește și în rețetele pentru ceara de parchet, creme de lustruire, de lăcuire și pentru încălțăminte, în producerea săpunului și lumânărilor, învelișurilor protectoare pentru pastile și ca agent de finisare pentru drajeuri.
Ceară de parchet, care este un amestec de ceară sintetică cu parafină, cerezină, ceară vegetală și cu alte substanțe, care formează pe parchet o peliculă lucioasă, protectoare.
Ceară de mobilă, folosită pentru tratarea suprafețelor din lemn, este fabricată dintr-un amestec de ceară de albine și ulei de in.
Ceară roșie este un amestec de colofoniu, șelac, ulei de terebentină și coloranți minerali, care, datorită proprietăților sale plastice la încălzire, este utilizată la sigilarea scrisorilor, pachetelor, la închiderea ermetică a flacoanelor.
Ceară montană, sau ceară de lignit, care este o ceară minerală, obținută din cărbunii bruni, este un amestec de esteri obținuți din lignitul bituminos prin extracție cu solvenți. În stare brută aceste produse sunt dure și de culoare închisă; după rafinare pot fi albe. Este cunoscută și sub denumirea germană Montanwachs. Ceara montană de culoare albă se întrebuințează ca material electroizolant, la impregnarea hârtiei și la fabricarea unor vopsele speciale.
Ceară de turbă, obținută din turbă, prezintă caracteristici fizice și chimice similare cu ceara de lignit, dar este puțin mai moale.
Ceară vegetală se numește un strat care acoperă suprafața plantelor și, mai ales, a fructelor.
Ceară de pământ este o ceară minerală, din hidrocarburi parafinice, de culoare galbenă, galbenă-brună, verzuie sau negricioasă, cu miros aromatic și ușor fuzibilă, folosită la fabricarea lumânărilor, denumită și ozocherită.
Ceară de ureche, care este o substanță ceroasă, care se formează în canalul extern al urechii, denumită și cerumen.
Ceară de epilat, care este un produs depilator, conținând un amestec de produși naturali (ceară de albine, colofoniu), care folosește la îndepărtarea părului de pe piele, prin metoda mecanică. Punctul său de topire se situează la 72 °C.
08.11.2011
6.6KB
Această boală este determinată de consumul de nectar toxic secretat de aceleaşi plante care produc şi polenul otrăvitor. De obicei, boala se instalează odată cu apariţia timpului nefavorabil secreţiei de nectar şi afectează mai mult albinele culegătoare. S-a constatat că nectarul toxic conţine pe lângă alcaloizi şi glucozizi şi manoză, un zahăr cu proprietăţi toxice deosebite pentru albine. Atunci când nectarul dăunător este recoltat în cantitate mare, mierea care rezultă din el devine periculoasă şi pentru consumul uman.
Simptome
Albinele intoxicate cu nectar devin neliniştite, apoi agitate, treptat îşi pierd capacitatea de zbor, se târăsc pe pământ, fie în faţa urdinişului, fie în jurul plantelor cu nectar toxic, paralizează şi mor. Dacă consumul de nectar toxic a fost mai mic, albinele îşi pot reveni.
Tratamentul
constă în administrarea de sirop de zahăr, câte 500 ml zilnic fiecărei familii, timp de 3-5 zile.
08.11.2011
4KB
Mierea (din latină melem; în greacă μελιττα înseamnă "albină") este un produs apicol obținut prin transformarea și prelucrarea nectarului sau manei de către albine și depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populației din stup. Obținerea mierii este scopul principal al apiculturii din prezent și din trecut. Conform statisticilor, producția anuală mondială de miere în 2005 a fost de de 1,4 milioane de tone
Mierea de albine a fost prima substanță dulce folosită de om, fiind prețuită în special de preoți în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizațiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen și levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană. De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare și folosire a mierii. Babilonenii și diferitele civilizații străvechi din India și China, utilizau mierea atât ca medicament cât și la ritualuri și ceremonii. În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori. În Grecia antică s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecțiuni (gastro-intestinale, renale, respiratorii) și pentru tratamentul plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărți în cinci volume, „De Materia Medica”, trata plăgile fistulizate folosind mierea în aplicații locale. Pliniu indica mierea în asociere cu untură de pește la tratarea rănilor infectate. Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală. Folosirea mierii în alimentație (ca hrană, băutură, conservant), în medicină, în ritualurile religioase a fost în continuă creștere până la descoperirea zahărului din trestie și sfeclă. În anul 1871 a fost descoperită invertaza, (o enzimă care grăbește conversia zahărului în glucoză și fructoză.
08.11.2011
16.2KB
Producerea mierii de către albine este un proces complex de transformare a materiei prime în miere, începând cu recoltarea și terminându-se cu căpăcirea celulelor din faguri. Albinele lucrătoare recoltează nectarul sau mana cu ajutorul aparatului bucal (trompa) și le înmagazinează un timp în gușă, unde sunt amestecate cu salivă, iar la sosire transferă conținutul zaharat albinelor din stup, care îl prelucrează în continuare, până se obține produsul finit.
08.11.2011
13.9KB
Este una din cele mai grave boli care atacă puietul albinelor, moartea acestuia producându-se după căpăcire. În mod obişnuit, boala apare după culesul de salcâm.
Etiologie
Agentul patogen este un microb sporulat cu foarte mare rezistenţă (20-40 ani) numit Bacillus larvae, care se prezintă, fie sub formă de bastonaş cu extremităţile uşor rotunjite, lung de 2-5 microni şi lat de 0,5-0,8 microni, fie sub formă de filament.
Faţă de temperatură, rezistenţa germenului în stadiul sporulat este mare, oscilând în funcţie de mediul în care se găseşte înglobat. Astfel, sporii suspendaţi în apă pier după 13 minute la 100°C, cei din miere sunt distruşi la 105-107°C după 20-40 minute, iar cei din ceară după 30 minute la 120°C. La căldură uscată de 100°C sporii de locă americană mor abia după 8 ore.
În stare vegetativă (de bastonaş), Bacillus larvae moare după 10 minute în apă încălzită la 60 °C, iar sub acţiunea sodei caustice 5 % şi a formolului 10 % este distrus în 5 minute.
Sporii de Bacillus larvae rezistă la acţiunea acidului fenic 5 % timp de luni de zile, a alcoolului 96° timp de 40 de zile, a cloraminei 10 % şi a sublimatului coroziv 0,5-1 % timp de câteva zile.
Contaminarea se face pe cale bucală, începând din a doua zi a stadiului larvar, când puietul începe să fie hrănit de către albine. Sursa principală de infecţie o constituie cadavrele larvelor uscate, moarte de loca americană. Albinele încearcă să elimine din stup aceste larve şi să cureţe celulele respective, preluând sporii pe piesele bucale, pe picioare şi pe corp. Albinele lucrătoare răspândesc sporii în tot stupul, pe faguri, în miere şi polen, precum şi pe pereţi şi în crăpăturile stupilor, unde pot rămâne timp de mai mulţi ani.
Transmiterea bolii dintr-un stup în altul şi dintr-o stupină în alta se poate face prin intermediul albinelor hoaţe, precum şi prin intermediul mătcilor, familiilor şi roiurilor de albine cumpărate la întâmplare, a stupilor şi inventarului apicol vechi, ceară şi miere.
Simptome
Întrucât larvele mor în mod frecvent după căpăcire, boala se recunoaşte clinic în primul rând după aspectul căpăcelelor de la puiet, care sunt perforate şi concave, ca urmare a faptului că larvele aderă de acestea, cât şi de fundul celulei.
Tratamentul
Având în vedere marea rezistenţă a formelor sporulate, se impune, ca o necesitate, colectarea albinelor într-o ladă goală, acoperită cu plasă de sârmă, urmând ca albinele să fie ţinute la rece şi întuneric (pivniţă) timp de două zile, pentru a permite consumarea mierii infectate din guşă şi eliminarea sporilor. După acest interval de timp, albinele sunt transvazate într-un stup dezinfectat, prevăzut cu faguri artificiali, unde li se administrează sirop medicamentos.
După o prealabilă curăţire, stupii se dezinfectează cu o soluţie caldă de sodă caustică 3-4 %, se lasă la soare timp de 6 ore, după care soda se îndepărtează prin clătire cu multă apă, se usucă şi se revopsesc. Inventarul apicol se dezinfectează prin flambare, iar echipamentul de pânză prin fierbere timp de 30 minute. Albinele moarte, stupii vechi şi inventarul de mică valoare (perne, pături etc.) se distrug prin ardere. Mierea infectată se diluează cu o cantitate egală de apă, după care se sterilizează prin fierbere până revine la volumul iniţial şi se foloseşte exclusiv în hrana oamenilor. Fagurii se reformează pentru extragerea cerii, iar boştina se arde.
În tratamentul locei americane se pot utiliza sulfamidele şi unele antibiotice. Din grupa sulfamidelor se remarcă sulfatiazolul, iar din grupa antibioticelor oxitetraciclina, eritromicina, negamicinul.
Soluţia medicamentoasă pe bază de sulfatiazol se prepară dintr-un gram sulfatiazol la un litru sirop şi se administrează câte 100 ml pentru fiecare interval ocupat de albine, în 7 reprize, din 4 în 4 zile. Sulfatiazolul comprimate se administrează în amestec cu zahăr pudră, în doză de două comprimate a 0,5 g la 100 g zahăr presărat deasupra cuibului, repetat de două ori la interval de 7 zile.
Oxitetraciclina se poate utiliza în doze de 0,5 g la un litru de sirop, administrarea făcându-se în trei doze a câte un litru la interval de 7 zile. Oxitetraciclina sub formă uscată (pulbere) se amestecă cu zahăr pudră în cantitate de 5 g la 1 kg de zahăr şi se administrează prin presărare în trei doze a câte 100 g fiecare, la interval de 7 zile.
Eritromicina se foloseşte în doză de 0,3 g la litru de sirop, câte 250-400 ml pentru o familie de albine, de două ori la interval de 3 zile, apoi încă de 3 ori la interval de 7 zile.
Negamicinul se utilizează în doză de 0,4 g la litrul de sirop, câte 250 ml pentru o familie de albine, de 2 ori la interval de 3 zile, apoi încă de 3 ori la interval de 7 zile.
La apariţia bolii se tratează toate familiile de albine din stupină, ele fiind considerate contaminate.
Pentru mai multe informaţii referitoare la Loca americană, citiţi şi articolul "Loca americană", din Agenda sanitar-veterinară, la Articole.
Loca europeană
Este o boală a puietului de albine, răspândită pe tot globul, care apa primăvara timpuriu şi se menţine până toamna când încetează creşterea puiet. Boala afectează în special larvele tinere, necăpăcite şi numai rareori pe cele căpăcite.
Etiologia
nu este elucidată până în prezent, în intestinul larvelor bolnave sau moarte găsindu-se mai multe specii bacteriene: Bacillus pluton, Bacillus alvei, Bacterium euridice, Bacillus orpheus şi Streptococcus apis.
Loca europeană este mai puţin gravă decât loca americană, deoarece majoritatea bacteriilor care contribuie la apariţia ei nu sporulează, iar sporii speciilor sporogene au o rezistenţă mai scăzută faţă de acţiunea agenţilor fizici sau chimici.
Contaminarea se face pe cale bucală, prin consumul de hrană infectată, iar răspândirea bolii, prin albinele hoaţe, trântori (care au acces liber în orice familie), precum şi prin schimb de faguri infectaţi sau folosirea inventarului apicol nedezinfectat.
Boala apare, de obicei, în luna mai şi este favorizată de existenţa unor familii slab dezvoltate, necorespunzător îngrijite, de timpul rece şi ploios, precum şi de lipsa culesului de nectar şi polen. Căldura din timpul verii şi apariţia unui cules bun, de mare intensitate, fac ca boala să regreseze sau chiar să se vindece spontan.
Simptome
În faza incipientă, boala este greu de depistat. În prima fază a îmbolnăvirii, larva devine mai transparentă, distingându-se uşor traheile şi tubul digestiv. După puţin timp, corpul ei se înmoaie şi îşi schimbă poziţia normală, luând forme diferite, răsturnate, răsucite, devine gălbui şi treptat se bifurcă. După 3-4 zile, larvele mor şi începe procesul de descompunere treptată. În locul larvelor apare iniţial un lichid opalescent, apoi cafeniu, care cu timpul devine vâscos. Mirosul larvelor în acest stadiu poate fi de putrefacţie, dacă agentul patogen determinant este Bacillus alvei, acru, când domină Streptococcus apis, sau aromat, când procesul infecţios a fost determinat de Bacterium euridice. Larvele nu aderă de suportul celulelor, fapt pentru care albinele le îndepărtează cu uşurinţă, iar suprafeţele de puiet devin heterogene. Când evoluţia bolii este înaintată şi albinele nu pot îndepărta cantitatea mare de larve care pier, acestea se usucă sub formă de solzişori, uşor detaşabili de pereţii celulelor. Spre deosebire de loca americană, conţinutul larvelor bolnave nu este filant.
Când se îmbolnăveşte puietul căpăcit, căpăcelele celulelor se adâncesc şi devin mai închise la culoare. Prenimfele au culoarea maronie şi emană un miros de putrefacţie.
Tratamentul
constă în administrarea de sirop medicamentos, preparat cu antibiotice, sulfamidele având un efect redus. Dintre antibiotice, s-a dovedit că cea mai eficientă acţiune o are streptomicina, 1 g la un litru de sirop, administrându-se câte 100 ml pentru fiecare interval ocupat de albine, în patru repetiţii, la interval de 4-5 zile.
Oxitetraciclina se dizolvă în doză de 0,5-0,75 g la un litru de sirop şi se administrează câte 250-500 ml în funcţie de puterea familiei de albine şi gravitatea bolii, 4-5 administrări la interval de 4-5 zile.
Cele două antibiotice se pot administra şi sub formă de praf, amestecând 2,5 g la 1000 g zahăr pudră. Se fac pudrări printre rame, peste albine, cu câte 80-100 g de 4 ori la interval de 3 zile şi de încă 2 ori la interval de 5-7 zile. Concomitent cu primele 3 tratamente se pot face şi 3 administrări de sirop preparat din 1 kg locamicin la 1 litru de apă, câte 250 ml.
Pentru o mai bună dispersie a antibioticului în sirop, conţinutul acestuia se dizolvă iniţial cu puţină apă fiartă şi răcită.
Obţinerea unei vindecări definitive presupune luarea unor măsuri auxiliare privind distrugerea fagurilor cu mult puiet bolnav, transvazarea familiilor bolnave în stupi dezinfectaţi, dezinfecţia stupilor, a inventarului şi utilajului apicol, înlocuirea cât mai frecventă a fagurilor, menţinerea unor familii de albine puternice şi active.
Septicemia
Este o boală infecţioasă a albinelor adulte şi apare în toate sezoanele active ale anului, fiind favorizată de condiţiile necorespunzătoare de întreţinere şi, în special, de locurile umbrite şi răcoroase.
Etiologie
Agentul patogen este Bacillus apisepticus, care se întâlneşte frecvent în interiorul stupilor şi devine virulent numai în cazul în care rezistenţa organică a albinelor scade. El se prezintă din punct de vedere morfologic sub forma unor bastonaşe mici, cu capetele rotunjite polimorf. Prin încălzire la 73-74°C este distrus după 30 minute, iar la 100°C după 3 minute.
Razele solare, vaporii de formol şi alţi factori fizici şi chimici îl inactivează uşor.
Contaminarea se face prin intermediul aparatului respirator de unde agentul pătrunde în hemolimfă, se înmulţeşte şi produce moartea prin septiemie. Pe cale digestivă, contaminarea nu este posibilă în mod obişnuit, deoarece condiţiile din intestinul albinei nu sunt favorabile multiplicării microbului. Evoluţia bolii este uşoară, înregistrându-se adesea vindecări spontane atunci când cauzele care au favorizat apariţia dispar sau se ameliorează.
Simptome
Albinele bolnave au hemolimfă cu aspect lăptos, prezintă mobilitate redusă, contracţii abdominale înainte de moarte, se târăsc în faţa urdinişului, mor în număr mare, iar cadavrele se descompun foarte repede, devin fragile, detaşându-se în părţile componente la cea mai mică atingere.
Tratamentul
În primul rând se recomandă măsuri de prevenţie care urmăresc îndepărtarea cauzelor care o produc (umiditatea excesivă, familii slabe, înlocuirea mătcilor necorespunzătoare etc.). S-a constatat totuşi că antibioticele previn apariţia unor eventuale complicaţii. În acest sens, se recomandă administrarea de oxitetraciclină sau eritromicină (250.000 U.I./litru sirop) în doză de 50 ml la un interval ocupat de albine, timp de 10 zile.
Paratifoza
Este o boală sporadică a albinelor adulte, favorizată, în principal, de condiţiile necorespunzătoare de întreţinere.
Etiologie
Agentul patogen este Bacillus parathyphi alvei, care, din punct de vedere morfologic, se prezintă ca un bastonaş cu extremităţile rotunjite, lung de 1-2 microni şi lat de 0,3-0,5 microni. Bacilul este nesporulat, cu cili dispuşi în jurul celulei.
Contaminarea se face pe cale bucală, prin intermediul apei infectate. Acţiunea agentului patogen se manifestă sub influenţa unor factori, printre care amintim ploile reci şi prelungite. Germenul se multiplică intens în intestinul albinei, apoi penetrează în hemolimfă, provocând moartea prin septicemie. În interiorul stupinei, boala se transmite prin albinele hoaţe, trântori etc.
Simptome
În forma acută, boala provoacă moartea albinelor şi depopularea familiilor. Albinele bolnave pierd capacitatea de zbor, se târăsc în faţa urdinişului, au abdomenul balonat, prezintă diaree, după care mor. Clinic, boala se confundă cu nosemoza şi acarioza, diagnosticul stabilindu-se prin examen microscopic.
Tratamentul
medicamentos este acelaşi ca şi în cazul locii europene şi se mai recomandă dezinfectarea materialului care a venit în contact cu albinele bolnave, înlăturarea din cuib a ramelor murdărite cu diaree, schimbarea mătcii şi unificarea familiilor slabe.
08.11.2011
5.1KB
Fluturele cap de mort (Acherontia atropos) este un fluture mare, de mărimea palmei unui om atunci când are aripile desfăcute. Denumirea îi vine de la un desen asemănător craniului unui om ce îl are pe partea dorsală a aripilor. În zbor produce un zumzet specific, perceptibil de la distanţă. El pătrunde în stup seara, pe urdiniş, consumă miere şi prin mişcarea aripilor agită albinele.
Pentru a împiedica accesul lui în stupi, se recomandă micşorarea urdinişului în funcţie de populaţia de albine şi instalarea gratiilor pe timpul toamnei.
08.11.2011
6.5KB
Viespile atacă albinele din familiile slabe, în special toamna când albinele nu zboară, pentru a le consuma mierea, acestea fiind mai rezistente la frig. Se cunosc multe specii de viespi dăunătoare: Vespa crabro, Vespa germanica, Vespa gallica, Vespa silvestris, Vespa media etc. Vespa crabro sau gărgăunul este cea mai dăunătoare dintre speciile de viespi, căci pândeşte albinele la urdiniş, le atacă din zbor şi le mănâncă.
Viespile trăiesc în colonii adăpostite în scorburile copacilor, în şoproane, poduri, streşini sau în pământ. Atacul lor se produce dimineaţa, când timpul este mai răcoros şi albinele sunt mai puţin vioaie şi se apără mai greu sau chiar deloc.
Combaterea viespilor constă în depistarea şi distrugerea cuiburilor cu insecticide, mai ales primăvara, când sunt în număr mai mic, putându-se distruge femelele care supravieţuiesc solitare, oprind astfel apariţia generaţiilor tinere.
08.11.2011
4.3KB
Ca si cofactori mai pot fi prezenți ionii anumitor metale, care sunt legați strans de enzimă. Cei mai răspândiți ioni metalici sunt: ionul bivalent de Zn, ionul bivalent de Fe, ionul bivalent de Co și Mn.
08.11.2011
18KB
Albinele, ca şi orice organisme vii, se pot îmbolnăvi de diferite boli. Acestea, prin moartalitea pe care o produc în rândul indivizilor coloniei, reduc numărul albinelor şi prin aceasta familiile de albine se depopulează, devenind neproductive. În multe cazuri, se pierd familii sau chiar stupini întregi, deci se produc pagube însemnate atât pentru apicultori cât şi pentru economia naţională (dat fiind rolul major pe care îl au albinele în polenizarea culturilor entomofile). De aceea, depistarea bolilor albinelor, prevenirea şi combaterea lor au o importanţă deosebită în apicultură.
Bolile albinelor se pot împărţi în boli contagioase, necontagioase şi intoxicaţii.
Bolile contagioase, la rândul lor, se grupează în:
virotice (puietul în sac, boala neagră);
bacteriene (loca americană, europeană, septicemia, paratifoza);
micotice (ascosferoza, aspergiloza, melanoza);
parazitare (nosemoza, amibioza, acarioza, brauloza, varrooza, senotainioza, triunghiulinoza).
Bolile necontagioase ale albinelor sunt reprezentate prin:
puietul răcit;
boala de mai;
diareea albinelor;
anomaliile mătcilor.
Intoxicaţiile albinelor se pot produce:
cu polen;
cu nectar;
cu miere de mană;
cu medicamente;
cu pesticide folosite pentru combaterea dăunătorilor.
Dăunătorii albinelor sunt:
găselniţa;
fluturele "Cap de mort";
viespile;
lupul albinelor;
furnicile;
prigoriile;
ciocănitorile;
şoarecii.
08.11.2011
1.5KB
Prigoria (Merops apiaster) cunoscută şi sub denumirea de albinărel, este o pasăre mică, cu un colorit al penajului foarte frumos. Trăieşte în regiuni cu terenuri puternic erodate (râpe), unde îşi construieşte cuiburi sub formă de galerii adânci de 1-2 m sau în scorburile copacilor. Pe timp rece şi înnorat, când nu găsesc hrană, prigoriile se adună în stoluri mari, atacând albinele din stupină sau pe cele ce se întorc de la cules, acestea având un zbor mai greoi şi mai lin. Atacurile sunt mai numeroase în luna iunie, când îşi cresc puii şi în luna august când se pregătesc de plecare spre ţările calde. O prigorie poate consuma într-o zi 60-80 de albine.
Combaterea prigoriilor atunci când numărul lor este foarte mare se poate face prin distrugerea cuiburilor cu diferite substanţe de tip respirator.
08.11.2011
2KB
Şoarecii pătrund şi se instalează în stupi toamna, pe la urdiniş sau prin alte crăpături, consumă miere, păstură, distrug fagurii şi deranjează albinele. Pentru a împiedica pătrunderea lor în stup, la urdiniş se instalează gratii sau reducătoare de urdiniş, a căror deschidere verticală să nu depăşească 8 mm. Primăvara, fagurii atacaţi de şoareci se topesc, iar stupii se spală pentru a îndepărta mirosul.
Combaterea şoarecilor şi şobolanilor se poate face pe cale mecanică, chimică sau biologică, dintre acestea, cea mai eficace este cea chimică şi se bazează pe momeli cu diferite rodenticide.
08.11.2011
10KB
Ciocănitorile, prin modul lor de viaţă, aduc o contribuţie importantă la combaterea dăunătorilor din păduri şi livezi cu pomi fructiferi. Datorită auzului lor fin, ele reuşesc să depisteze dăunătorii de scoarţă şi dăunătorii xilofagi, exact acolo unde se găsesc în copaci, indiferent de stadiul lor de dezvoltare (larvă, pupă, adult) şi le distrug. De aceea sunt pe drept numite "doctorii pădurilor".
În ornitofauna ţării noastre sunt cunoscute 14 specii de ciocănitori. Speciile şi subspeciile de ciocănitori ce populează teritoriul ţării noastre sunt: capântortura - Jynx torquila L., ghionoaia verde - Picus viridis L., ghionoaia sură - Picus canus Gmel., ciocănitoarea neagră - Dryocopus martius (L.), ciocănitoarea mare -- Dendrocopos major (L.), ciocănitoarea de pădure - Dendrocopos major pinetorum (C. L. Brehm), ciocănitoarea sudică - Dendrocopos major candidus (Stres.), ciocănitoarea de grădină - Dendrocopos syriacus (Hempr. et Ehrenb.), ciocănitoarea de stejar - Dendrocopos medius (L.), ciocănitoarea dobrogeană - Dendrocopos leucotos lifordi (Sharpe et Dress.), ciocănitoarea spate-alb - Dendocopos leucotos leucootos (Bechst.) ciocănitoarea mică - Dendrocopos minor hortorum (C. L. Brehm), ciocănitoarea estică - Dendrorocopos minor buturlini Hart. şi ciocănitoarea de munte - Picoides tridactylus alpinus C. L. Brehm.
Pe lângă rolul lor ecologic, pe lângă că sunt folositoare, ciocănitorile pot produce şi daune. Pentru apicultori ciocănitorile reprezentă o problemă în perioada de iarnă. Deoarece sursele de insecte, în această perioadă, sunt la cel mai scăzut nivel de peste an, ciocănitorile atacă stupii şi se hrănesc cu plăcere cu albinele moarte, de pe fundul stupului, sau din ghem, cauzând astfel, prin zgomotele făcute, neliniştirea familiei de albine urmată de consum mare de hrană şi apoi diaree, ducând astfel la pierderea totală a familiilor atacate.
Pentru a pune la adăpost stupii de atacul ciocănitorilor, apicultorul are la îndemână mai multe soluţii practice, de la soluţii simple cum ar fi clasicele sperietori de păsări până la uzul echipamentelor furnizate de tehnica modernă, aparatele cu ultrasunete.
O soluţie ar fi îmbrăcarea stupilor într-o plasă de sârmă cu ochiuri mici. Astfel ciocănitorile nu au acces fizic la lemnul stupului deci nu îl pot găuri.
O altă soluţie este tăierea unor saci din material plastic în fâşii şi punerea acestora pe stupi. Fâşiile vor flutura în vânt, vor speria ciocănitorile şi, fiindcă sunt din plastic şi au suprafeţele netede, alunecoase, nu vor permite ciocănitorilor să se aşeze pe ele şi să înceapă "munca" de găurire a lemnului.
Pe stupi şi pe scândurile de zbor se mai pot aplica benzi cu cuie, cu obiecte ascuţite, evitându-se astfel aşezarea ciocănitorilor. Nu aş recomanda această metodă deoarece aceste păsări ar putea fi rănite şi, dincolo de pagubele provocate apicultorilor, sunt păsări folositoare în ecosistem.
Apicultorul mai poate pune pe lângă stupină, în mănunchiuri, benzi de material reflectorizant, strălucitor care, în bătaia vântului şi în razele soarelui, produc sunete şi lumini care sperie ciocănitorile. O variantă a acestor sperietori de păsări sunt ochii mişcători: o formă rotundă, mare, în culori vii, sub formă de cap cu ochi care, în bătaia vântului, se mişcă în toate direcţiile.
O soluţie modernă şi eficace pentru prevenirea atacului ciocănitorilor este folosirea aparatelor cu ultrasunete. Acestea emit ultrasunete pe direcţia în care sunt îndreptate creând un zid sonic ce deranjează şi ţin la distanţă păsările şi alte insecte. În stupină pot fi folosite doar pe timpul iernii, atunci când albinele nu zboară, şi la o distanţă oarecare de stupi deoarece aşa cum deranjează păsările, ţânţarii, muştele, bondarii etc., deranjează şi albinele.
Crearea unor adăposturi, cuiburi artificiale pentru ciocănitori, la distanţă de stupină pot determina ciocănitorile să nu mai atace stupii, să caute hrană în afara stupinei.
Închei acest articol cu îndemnul adresat apicultorilor să încerce să folosească metode de prevenire a atacului acestor păsări în stupină cât mai blânde şi să le protejeze în această perioadă critică a anului deoarece, în ciuda pagubelor pe care ciocănitorile le pot aduce stupilor, primăvara ele curăţă livezile de pomi fructiferi de omizi şi viermi, pomii sunt sănătoşi şi astfel înfloresc dând din abundenţă nectarul cel dulce albinelor.
08.11.2011
5.7KB
În agricultură sunt folosite din ce în ce mai multe substanţe chimice deosebit de toxice pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor plantelor de cultură sau a celor din zona forestieră.
Această metodă chimică de combatere a dăunătorilor duce la scăderea numărului polenizatorilor naturali ai plantelor şi la necesitatea protejării şi folosirii dirijate a albinelor ca insecte polenizatoare, în scopul sporirii producţiei vegetale. Acest lucru se poate realiza prin utilizarea unor substanţe chimice mai puţin toxice pentru albine şi prin aplicarea lor în momente în care nu vin în contact cu acestea.
Insecticidele, indiferent de natura lor, de ingestie, de contact sau de respiraţie, sunt nocive atunci când penetrează organismul albinei şi provoacă un dezechilibru fiziologic la câteva procese biologice fundamentale.
Deoarece, evoluţia toxicozei este de obicei fulgerătoare, în cursul unei zile pot fi distruse mai multe prisăci, iar această evoluţie depinde de distanţa şi suprafaţa tratată, precum şi de natura şi remanenta substanţelor aplicate.
Simptome
Dacă insecticidul utilizat este mai puţin nociv, sau distanţa dintre stupină şi cultura tratată este mai mare, familiile de albine intoxicate au o activitate mai redusă şi prezintă un mare număr de albine moarte pe fundul stupului, în faţa urdinişului şi în direcţia zborului. O parte din albinele care supravieţuiesc cad de pe faguri, se târăsc în faţa urdinişului, iar altă parte încearcă să părăsească stupul împreună cu matca. Puietul de albine intoxicat îşi schimbă poziţia, culoarea, se atrofiază şi piere.
Până la utilizarea unor insecticide netoxice pentru albine, dar cu acelaşi efect pentru distrugerea dăunătorilor agricoli, singura posibilitate de prevenire a intoxicaţiilor la albine constă în respectarea legislaţiei în vigoare privitoare la interzicerea stropirilor când plantele melifere sunt în perioada de înflorire (ordinul nr. 127/21 oct. 1991). în cazul când sunt tratate anumite suprafeţe agricole sau forestiere cu substanţe insecticide în perioada când sunt cercetate de către albine, familiile de albine trebuie transportate la cel puţin 5 km de zona în care se aplică combaterea, sau se închid pe întreaga perioadă de tratare şi de remanentă a substanţei insecticide pe plante. Durata închiderii familiilor de albine se scurtează mult atunci când după aplicarea tratamentului chimic intervine o ploaie, apa reducând efectul nociv al substanţei chimice aplicate, diluând-o.
08.11.2011
13.4KB
Aceste insecte aparţin mai multor genuri, fiind periculoase pentru albine. Ele pătrund în stup prin crăpături, pe la urdiniş sau podişor, fură peste 1 kg de miere pe zi şi neliniştesc albinele. În apropierea pădurilor, unde se găsesc populaţii numeroase de furnici, pot fi distruse familii întregi de albine sau redusă foarte mult capacitatea de producţie.
Combaterea constă în amplasarea stupinelor în zone fără furnici sau unde acestea sunt puţine, ungerea suporturilor stupilor cu păcură, aşezarea sub picioarele stupilor a unor cutii cu petrol, presărarea de cordoane de sare, desfacerea muşuroaielor şi administrarea insecticidului apoi astuparea acestuia, iar în cazul atacului masiv, se mută stupina.
08.11.2011
13.2KB
Subansamblele stupului sunt executate prin turnare, din poliuretan rigid (PUR), material plastic cu greutate specifică mică şi care la suprafaţa pieselor se prezintă ca o crusta dură şi netedă iar la interior are o structură spongioasă, cu celule închise.
Stupul respectă forma şi dimensiunile funcţionale prevăzute de STAS 8128/90, referitoare la stupul vertical multietajat, model reţinut ca fiind cel mai utilizat de către apicultorii români şi care este agreat si de Uniunea Europeană.
V10-1/1
(corp 1/1) V10-3/4
(corp 3/4) V10-1/2
(corp 1/2)
H 317 mm 245 mm 175 mm
L 380 mm 380 mm 380 mm
B 455 mm 455 mm 455 mm
G 40 mm 40 mm 40 mm
greutate proprie mică, cca. 11-15 kg, in functie de configuraţie
- realizarea unei foarte bune izolaţii termice şi fonice
- împiedicarea dezvoltării ciupercilor şi a altor microorganisme
- impiedicarea pătrunderii apei din precipitaţii prin îmbinari şi urdiniş
- dezinfectare rapidă şi eficientă, cu soluţii apoase ieftine
- imbunătăţirea ventilaţiei
- supravegherea eficientă a atacului de paraziţi
- livrarea in elemente tipizate, care se monteaza de către apicultor, rezultând economii de spaţiu la livrare
- posibilitatea suprapunerii, în timpul transportului pastoral
08.11.2011
19KB
Propolisul este farmacia albinelor si in acelasi timp marea speranta a apiterapiei. Desi este cunoscut si folosit de peste 5.000 de ani pentru proprietatile sale conservante, cicatrizante, antiinfectioase, antitumorale, etc., natura lui este si astazi invaluita in mister. Exista peste 20 de actiuni farmacologice si peste 200 de substante deja semnalate in acest mare necunoscut, propolisul.
Dar ce este propolisul, pana la urma?
Este o substanta cleioasa, puternic aromata, de diferite culori, foarte complexa, sare se prezinta sub diferite forme fizice, chimice si biologice. Propolisul are diferite functii in diferite locuri in stup - el este facut de albine pentru a apara viata coloniei sub raport fizic, chimic si biologic. Pentru ca barierele formate din aceasta substanta strajuiesc intrarile in stup, i s-a spus propolis, ceea ce in limba greaca inseamna inaintea sau in fata cetatii.
Propolisul, asa cum il intalnim in stupul albinelor, este un extraordinar complex de substante organice. In cercetarile oamenilor de stiinta, el este clasificat atat dupa utilizarile sale in stup, cat si dupa compozitia si folosirea in apiterapie.
Propolisul superior are o consistenta mai mult fluida si este folosit de albine la acoperirea celulelor, a solzisorilor de ceara ce intra in constructia fagurilor, precum si a capacelelor de faguri, a barajelor din jurul fagurilor, precum si acoperirea spatiilor din jurul ramelor sau de pe podisor si formarea micilor depozite de rezerva de pe marginea ramelor. Acest propolis are mai ales actiuni chimico-biologice si este format in proportie de 70% din sucuri protective din muguri de arbori (din perimetrul stupinei) si din secretii faringiene ale albinelor, inclusiv poleina ramasa in gusa lor de la polen si in proportie de 30% din ceara si polen.
Propolisul inferior are o consistenta mai mult solida si este folosit de albine fie la acoperirea diverselor resturi, fie la micsorarea gaurilor din urdinis, gasindu-se mai ales pe fundul sau podeaua stupului, la partea inferioara a raelor sau catre urdinis; are mai ales actiuni fizico-chimice si este format in proportie de 70% din ceara si polen si 30% din sucuri de pe muguri si din secretii ale albinelor.
Din punct de vedere biologic, propolisul este un produs de cules si de secretie al albinelor, din aceeasi categorie cu mierea si polenul. In conditii obisnuite, activitatea acestuia scade rapid odata scos din stup si mai lent dupa primele 2-3 ore, pentru ca in functie de conditiile de pastrare, activitatea uila a propolisului sa dispara dupa 1-3 ani. La rece, propolisul este o substanta solida, dura, friabila in aschii; la cald devine moale, maleabila, aderenta si lipicioasa.
In Romania , propolisul se comercializeaza intr-o singura categorie eterogena, sub forma bruta, in piete sau in magazinele specializate. Trebuie precizat ca exista sortimente deosebit de valoroase, cum ar fi propolisul de delta, cel de conifere, de lunci, etc.
Actiuni terapeutice ale propolisului
Datorita consistentei sale complexe, deosebit de bogate in substante active, produsele sau preparatele pot avea o pluralitate de actiuni.
Astfel, propolisul este recunoscut pentru actiunile sale antiinflamatoare, antibiotice, antibacteriene, bacteriostatice, dezinfectante, antivirotice, antifungice (contra ciupercilor), toate cu spectru larg de actiune partial cunoscut; el mai are actiuni antialergice, antihistamice, antigerminative, actiune stimulatoare a reactiilor imunitare, actiune antiiradianta, cicatrizanta, conservanta, antitoxica, combate mancarimea de piele si tumorile, actiune eutrofica, regeneratoare, etc.
Indicatii terapeutice
Multiplele actiuni ale propolisului explica utilitatea lui pentru aproape toate bolile.
Prima indicatie a tratamentelor cu propilis o constituie chiar intepaturile veninoase ale albinelor. Propolsul actioneaza ca un real antidot, foarte puternic, al veninului de albine. Este suficient ca dupa intepatura albinei sa se smulga usor acul cu punga de venin ramas in piele si sa se aplice deasupra propolis, fie in solutie apoasa, fie in solutie alcoolica, uleioasa sau chiar brut, luat imediat de pe rama, pentru ca in 1-5 minute sa dispara orice reactie locala sau generala (umflatura, roseata, durere, intepatura, mancarime, tulburari generale) adesea fara a fi nevoie de o alta aplicare de propolis. Pentru persoanele mai sensibil,e sau cand intepaturile sunt pe fata sau pe cap, este preferabil sa se repete aplicarea de propolis de 2-3 ori pe zi.
Actiuni toxice, adverse ale propolisului
Datorita compozitiei sale plurale, necunoscuta in mare parte, exista posibilitatea ca unele sortimente de propolis sa contina substante toxice, rezultate din culesuri toxice de la sucurile anumitor muguri de arbori sau de la poleina anumitor polenuri florale toxice. Este o situatie care trebuie avuta in vedere si care impune prudenta si o testate prealabila a sortimentului care urmeaza sa fie folosit in aplicarea in scop medical. Uneori, sortimentul sau mostra de propolis poate fi contaminata cu microorganisme rezistente la propolis, cu pesticide si cu alte impuritati fizice sau chimice care il pot face nociv, sau chiar sa genereze actiuni adverse.
08.11.2011
7.3KB
Enzimele (din limba greacă - zymosis - ferment) sunt proteine sau proteide fără de care celule vii nu pot înfăptui reacții complexe într-un timp scurt, la temperatura mediului înconjurător.Ele sunt substanțe care catalizează reacțiile biochimice din organism, avînd un rol esențial în biosinteza și degradarea substanțelor din materia vie, întîlnindu-se în toate organismele animale, vegetale și în microorganisme, mai fiind denumite din această cauză biocatalizatori.Fără enzime , procesele biochimice s-ar desfășura cu viteze foarte mici.
